Am revăzut cu nespusă și nedisimulată bucurie, cu sens de suavă spălare de tristeți și cotidiene trăiri, spălare mai abitir decât cea cu pietre a lui Nichita Stănescu, am văzut deci viața unică a lui Karol Voitila. Probabil că nimic nu se ascunde în spatele botezatului cu iubire și har de dascăl unic sub acest nume, cum neștiute au fost propovăduirile sale de-a lumgul carierei sale de har. Dar dacă i-aș spune Papa Ioan Paul al II-lea? Probabil că acum aș capta atenția. Nu eu binenețeles ci bunătatea lui și propovăduirea iubirii înaintea barbariei și atacurilor violente la Dumnezeul Iubire. Văzând energia preotului prea mult împăcat cu sportul, modul în care își dăruia inima și banii altora, modul deschis în care în concilii aborda necesitatea iubirii declarate fără de perfidie și teamă dogmatică, simțind lacrimile necurse din spatele tristeții episcopului ocupat mereu cu bucuria celorlalți și sutana care cu forțare trebuia să acopere pantofii-i nu atât de frumos lustruiți, am revăzut secveța voit uitată în film, a ultimei ieșiri la balconul Vaticanului, când cuvintele nu au mai vrut sa iasă și când a neputință a dat cu mana de tristețe, a de ultima oară. Bunătatea sa a ridicat atunci toată turma lui mai aproape cu un cer de bunul Dumnezeu. Am vrut inițial să termin aici povestea sau...și dacă aș fi gândit la încă ceva nu credeam că va fi despre...Jaimie. Acel bucătar excentric ce a plecat la cea mai veche mănăstire din Italia să fure rețetele călugărilor și să se bucure de grădina lor de peste 1500 de ani. A descoperit acolo 6 călugări bolnavi, o grădina de verdețuri inexistentă și oameni rugându-se. A făcut totul pentru a se integra, inclusiv ora de tăcere obligatorie tuturor viețuitorilor mănăpstritii. A pus suflet inegalabil și a revigorat totul. A muncit pentru grădina lor de verdeturi cu picioarele desculțe, i-a invățat să gătească sănătos și mai ales i-a facut să râdă. Cred că acesta este geniul și omul Ama Deus. Iată ecumenismul real si ziditor.