Am vrut să scriu săptămâna și să tac. Dar nu pot. Mă mănâncă ceva însuflet. Ieri, coborând pe Rosseti cu taxiul am poposit zdrobitor, deși numai așa ca o fărână de clipă, cât îi ia mașinii să ia în siguranță curba, am poposit zic cu ochii în curtea căminului de copii sau centrului de copii...În poartă, adică după poarta impozantă, desigur metalică, desigur înaltă, desigur închisă, nedrept dar explicabil, nu-i așa, de închisă, stătea o mare doamnă iubitoare și păzitore de copii, cam la o circumferință ca a mea, adică metrică deja, cu chip de troică (doică cu trei țâțe, două vizibile și una invizibilă cu care dă laptele nevăzut gurilor sufletelor copiilor nimănui să sugă până la anonima lor trecere într-un rai special alcătuit-trebuie sa fie așa, acolo, în Cer, undeva). Copiii, asemeni unor vii lacrimi învelite în trupuri de om, priveau adânc, în nemișcare și de după poarta aia. M-a zguduit însă pe mine tristețea împletită undeva în spatele pietrelor dealului pe care coboram, de ochii doicii și ai copiilor deopotrivă. Prin retina, umoarea mea apoasă, umoarea mea sticloasă, circumvoluțiunile mele, cutia mea craniană în spate, inima, sufletul și nesimțita mea ședere în nepăsare către acasa de noapte cu noapte. Cum vă spun trăiesc de pomană ca un ban aruncat de ultimul cerșetor ca semn de sfidare a singurei reprezentări a decadenței foametei din starea de permanență.

Un bătrân de 81 de ani trecuți, cumpără icre de pește și stă atent să cheme salvarea pentru băbuța lui bolnavă, cu un parkinson asemeni lui Petre Țuțea. Își ținea băbuța de mână, tremurându-i și ei mâna albă, transparentă, urmând tremurarea ca un strigăt de GATA...Omul urmează a fi arestat și închis pentru neexecutarea unei porunci judecătorești care îl deposeda de pământul cumpărat în 75 uite-așa de Revoluție din 89 înțeleasă așa palestinian...Însă el, moșulețul ăla nu are nici MOSAD, nici prieteni în State, nici banii de la New York...Are numai băbuța lui, păarkinsonul și necesitatea unei morți în pușcărie...

Mi-e rușine că încă mai trăiesc.