1. Care este cuvântul săptămânii? Solidaritate: și asta deoarece acest cuvânt s-a spălat de conotațiile sale forțate către stânga prin numele sindicatului din națiunea care a definit revoluția de catifea. Fără violențe și plini de respectul pentru schimbare polonezii, demni urmași ai celor care au ieșit cu săbiile înaintea Panzerelor nemțești într-o înnobilantă celest de curaj înfăptuire, au scris acum aproape 20 de ani ui nou drum. Solidaritate deoearece am simțit o de-lăudat solidaritate de unde nu m-aș fi așteptat. Solidaritate deoarece aceasta am simțit la ceasul la care în Timișoara unică și liberă oameni cu inimile alb-violete cereau dreptul lor la demnitatea pentru sport. Am ajuns să milităm pentru dreptul de a ne păstra visurile în culorile în care dintotdeauna ni le defineam...

2. Care este gândul săptămânii? ”Dacă Eu aș tăcea, ar vorbi pietrele”

3. Ce m-a făcut să zâmbesc sau să râd săptămâna aceasta? O întâmplare prin care Sorin Stan, un om bun cu o inimă imensă m-a sunat să-mi cer iertare și să-și ceară iertare că nu putem să ne meetinguim :) Deci ne scuzam reciproc de neminting :)

4. Cui ţin să mulţumesc special săptămâna asta? Altruismului cu formă de diamant de la butonierele sufletelor celor care alături de mine au acceptat să se ne-croazierizească pentru croazierarea colegilor lor.

5. Ce m-a întristat săptămâna asta? Ceasul meu Junkers din prima serie de după ridicarea interdicției companiei de la motoarele de avioane din Luftwaffe trebuie dus la curățat. Are așa un ticîit stins de istorie mustiond de lacrimile buretelui de nori.

6. Ce am învăţat nou săptămâna asta? Smerenia bate umilința și bunătatea nu se poate ascunde. Se simte :)

7. Ce nu am reuşit să realizez săptămâna asta? Să descopăr ceva de dăruit. Repede. Îmi era jenă să dau un ceas :)

Cred că aici la blog ar trebui să se nască și o categorie Revolte. Nu pot să o adaug și nu pot să o selectez decât direct, din sufletul meu. Azi la Timișoara s-a simțit aerul acela de din 1989 când deși era iarnă și decembrie era ca într-o primăvară dinadins... Cred că datorăm acelor momente când aveam vârsta nebuniei cusută ca floare la butonieră o obligație la atitudine. În astă seară scriu și trăiesc pentru POLI oriunde ar fi. La Craiova, la Iași, la Clujul meu iubit sau la Timișoara. Nu este acceptabil ca hoția și imbecalizarea să se întindă într-atât încât un macaronar să ne cumpere la mezatul excrocilor cu funcții și pretenții, cu tupeu și Maibahuri care de care mai amirosind a fine trabucuri fumate prin pufăire, cu incompetențe reduse la hă hă hă și Rolecs scris ca atare. Azi am aflat cu stupoare că se cumpără și se vinde nu numai numele italian POLITEHNICA dar și, Doamne Bunule iartă-mă, trecutul, visurile și palmaresul unei echipe. Mă gândesc cu teamă că mâine, pe un pumn de arginți, se va da și se va lua și Clujul, U Clujul, cu amintiri, cu speranțe, cu visuri și șepci roșii cu tot. Halal țără bolnavă cu visurile furate și de vânzare la iarmaroacele rataților și mâncătorilor de macaroane... Azi sunt revoltat și mi se face de pumni în mama ei de istorie. ”Bună țară, rea croială / Mama ei de rânduială / Ăia hoți, ăștia hoți / Mama lor la toți! / Pleac-ai noștri, vin ai noștri / Noi rămânem tot ca proștii / Ăia hoți, ăștia hoți / Mama lor la toți!”. Mă doare Timișoara până la lacrimiile mele din Cluj!